in , ,

Traumele din copilărie…

Ne urmăresc şi când suntem adulţi

Una din temele des întâlnite în psihoterapie este percepţia subiectului asupra iubirii. De cele mai multe ori, aceasta perceptie greșită vine din copilărie, din familia în care a crescut, întărită ulterior de şcoală, de relaţia de cuplu, propagată eventual şi în relaţiile de serviciu sau de prietenie.

Aparent ca o consecinţă (care de fapt este cauza!), se manifestă vinovăţia, autoexcluderea, autoabandonul, autosabotarea, neîncrederea în sine. De aici decurg: sustragerea din fluxul vital, stări repetate de rău fizic, mergând până la epuizarea completă, atacuri de panică, leşin, sufocare, disfuncţionalităţi ale somnului, coşmaruri repetate.

Faptul că persoana respectivă, fără să își dea seama, menţine o stare de vibraţie joasă (temere, pasivitate, neimplicare, blazare, autoabandon, vinovăţie), o face pe aceasta să „dispară” din peisaj. Fie se izolează în casă, rupând orice legătură cu exteriorul, fie se abandonează unei activităţi care o devorează complet ca timp şi energie. Uneori izolarea îmbracă forma de „a trăi în lumea sa, într-un univers paralel”, chiar dacă fizic, interacţionează cu alţi oameni. În unele cazuri de autoabandon, corpul este filiform, respiraţia superficială, care se opreşte în gât. În alte situaţii, uitarea de sine duce la creşterea disproporţionată în greutate şi din nou, respiraţia este scurtă, precipitată, agitată. În felul acesta pot apărea: oboseala cronică, lipsa de vitalitate, lipsa unui ritm de viaţă cât de cât ordonat. Izolarea dă naştere sentimentului de inutilitate. Hiperactivitatea crează senzaţia de coplesire. Amabele forme au că fundament uitarea de sine, autoabandonul.

Neîncrederea majoră în sine duce la o stare de neputinţă, la incapacitatea de a lua decizii bune pentru sine. De aici apare nevoia bolnăvicioasă de a face pe plac tuturor, mai puţin sieşi. Persoana va cere mereu confirmări şi validări din exterior. Deasemenea poate apărea teama de a nu deranja și nevoia de a se face mai mic sau prost decât este pentru a nu crea complexe celorlalţi. Fie, dimpotrivă, se răscoală împotriva tuturor, dar, din nou, nu-şi oferă sieşi ceea ce are nevoie ci se răzvrătește împotriva celorlalţi, deranjându-i.

Ideea care guvernează în astfel de situații este că „viaţa este o luptă”, „nu îmi găsesc locul”. Stările de anxietate prelungite pun la pământ sistemul imunitar şi aduc corpul în stare de conflict interior perpetuu. Ca urmare, convingerea este că „lumea este un loc periculos” şi implicit „sunt în pericol în corpul meu”. Această concluzie greșită declanşează boli autoimune, dereglând complet sistemul endocrin:

  • pineala este închisă. sentimentul că este singură pe lume, fără sprijin, fără conexiuni, separat. De aici decurge lipsa chefului şi a pasiunii/motivaţiei în viaţă. În alte situaţii, „anularea” identităţii de sine duce la vitiligo, depigmentarea accentuată pe mari zone de piele, mai ales pe mâini şi pe faţă.
  • probleme grave de vedere (nu observă posibilităţile care i se oferă, nu vede adevărul, este blocată în iluzii), şi probleme ale sistemului nervos,disfuncţii ale tiroidei şi paratiroidei (exprimarea de sine),
  • probleme cardiace, blocaje la nivelul sistemului circulator, la nivelul plămânilor şi sistemului limfatic (emoţii reprimate, acumularea de frustrări, explozii neaşteptate şi rupte de context),
  • toxicitate, diabet şi probleme de digestie şi intestinale (nu-şi poate digera emoţiile şi prin urmare, nu le poate elibera, nu le dă drumu, se supraintoxică, începând din colon, ficat, splină şi pancreas, terminând cu sistemul limfatic),
  • frici, probleme de rinichi, disfuncţii sexuale (frigiditate, impotenţa, insatisfacţii, chisturi, probleme ale prostatei), probleme legate de fluxul de lichide, umori în organism, probleme legate de fluxul de bani, capacitatea de a-şi crea viaţa, de a-şi asuma responsabilitatea pentru orice proiect, indiferent de natura sa.
  • testosteron/estrogen. probleme legate de supravieţuire, senzaţia de dezrădăcinare. De aici şi nevoia de a depinde de ceva sau cineva. Aşa apar dependenţele de orice fel, ca nevoia de „legătură”. Probleme legate de picioare, tălpi, sistem osos (susţinerea fizică a întregului corp).

De cele mai multe ori, întâi cedează veriga cea mai slabă, pentru ca mai apoi, dacă nu te ocupi de cauză ci tratezi doar simptomele, se uzează şi se slăbește următoarea veriga. Şi tot aşa, până când, „boala” cristalizează din ce în ce mai adânc în organism, ajungând să afecteze ţesuturile cele mai profunde şi mai solide (oasele, fundamentul corpului).

Tot ca o consecinţă a autoabandonului, dar de altă natură, este şi faptul că trupul, fiind „abandonat” de suflet, devine o „gazdă” accesibilă şi facilă pentru alte lucruri. Astfel, persoanele respective preiau cu uşurinţă stările celor din anturaj şi le somatizează rapid în corp. (Ex. – un pacient, fără să aibă diabet, a preluat de la un coleg de muncă starea de hipoglicemie şi a ajuns la spital aproape în comă). În altă ordine de idei, aceste persoane atrag un soi de agresiune necunoscută: stări de rău exacerbat instalate brusc, de provenienţă necunoscută. Nu li se poate da un diagnostic pentru că la măsurătorile medicale obţin rezultate imposibile. Aparatele ies din parametrii de funcţionare sau dau rezultate neconcordante.

Ca să ieşi conştient din tiparul acestor manifestări, pentru ca acestea să înceteze să te mai domine, ai nevoie să observi consecinţele pe care le-au creat în viaţă ta şi astfel, să poţi renunţa în cunoştinţă de cauză la acele convingeri, să le laşi „să moară”.

Sursa: oficialmedia.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Loading…

0

Stăpânii omenirii și comportamentul uman – George Carlin

Banii – Frauda vieții noastre și dominația lumii