in , , ,

Reîncarnarea – Teorii și controverse

Sfârșit sau doar un nou început !?

Apărută de timpuriu în unele doctrine religioase orientale, reîncarnarea a fascinat și continuă sa fascineze mintea multor liberi cugetători. Dacă reîncarnarea este un principiu, o lege, o noimă a vieții în Univers și dacă este valabilă pentru toate viețuitoarele, se întelege că lanțul revenirilor trebuie să depășească simpla reproducere ciclică a speciilor prin și din ele însele.

Peste toate trebuie să existe un fond de spirite care revin în materia vie conform unor legi ce ramân excluse unei speculații raționale. Mai jos vom enumera viziunea reîncarnării în diverse curente de gândire.

Grecii antici

La baza acesteia se afla unele comunități practicante ale religiei inspirate de Orfeu (orfismul), apărute în Grecia începând cu secolul 6 î.Hr. Este vorba despre un sistem de credință care asocia nemurirea sufletului cu ciclurile de reîncarnări. După ciclul nașterilor și roata destinului, existența trupească e considerată ca o pedeapsă. Exilat în corp, sufletul trebuie să scape de tristul destin al reîncarnărilor și nu poate să o facă decât prin asceză (adica prin abstinență de la consumul de carne).

Numeroși filosofi au fost marcați de aceste credințe, dar indiferent de forma pe care o ia doctrina lor, scopul rămâne acela de eliberare a sufletului. Încarnarea sufletului apare ca o pedeapsă pe care sufletul și-a atras-o prin propriile sale greșeli; prin urmare reîncarnarea funcționează în același timp ca o fatalitate de care trebuie să te eliberezi și ca o șansă de eliberare. În orice caz, pentru ca această eliberare să intervină, e necesara o inițiere religioasă sau o conștientizare filosofică.

Hinduism

Ideea de reîncarnare se exprimă cel mai pregnant în hinduism, cu toate că și aici ea a trecut printr-o serie de reinterpretări. Cele mai vechi texte (Rigveda) nu pomenesc nimic despre aceasta idee. Abia în Upanisade, vechea teorie a plății a fuzionat cu ideea de reîncarnare. Ca urmare, se pot observa unele influențe reciproce între religia originara, revoluția adusă de Upanisade, Baghadavad Gita și evlavia populară.

În Upanisade, identificarea salutară a Sinelui (atman) cu Absolutul (brahman) nu poate avea loc decât daca Sinele rupe ciclul infernal al existenței (samsara), adică cu șirul de reîncarnări succesive. Salvarea înseamnă oprirea revenirilor pe pământ și nicidecum înmulțirea numărului de reîncarnări, cum pretind adepții occidentali ai unui hinduism deformat. Nu e vorba aici de o nouă naștere; omul se naște o singură data, dar nu moare cu adevărat: din reîncarnare în reîncarnare, el nu-și schimbă decât trupul, pâna ce ajunge la adevărata libertate, în Nirvana.

Principiul care dirijeaza călătoria dintr-un corp în altul este dorința sau legea karmei. Scopul spiritualității hinduse este acela de eliberare de aceasta legatură karmică, pentru a se putea uni cu brahman. Prin Bakhti (curent de devoțiune) se insistă asupra harului divin ca unic mod de salvare. Omul nu este agentul propriei eliberări din ciclul reîncarnărilor.

Hinduismul culminează printr-o mistică a eliberării, dar nu și prin explicarea răului și morții prin reîncarnare. Este aici o mare diferență față de ezoterismul occidental care se consideră ca derivând din hinduism. Pentru Albert Schweitzer, această mistică este legată de o negare a lumii, de o concepție pesimistă a existenței, foarte apropiată de cea greacă privind trupul închisoare. Ideea de reîncarnare este centrată total asupra omului și faptelor sale.

Budism

Ca și hinduismul, crede în existența unei relații strânse între reîncarnare și legea karmei. Sunt totuși numeroase diferențe față de hinduism – privind concepția eliberării, omul se poate elibera singur de lume și de suferință.

Terapia se bazează pe critica iluziilor legate de dorință și pe renunțare; ea propune un demers mai puțin mistic, cât psihologic. Accentul nu este pus pe fuziunea cu brahman, ci pe detașarea care conduce la Nirvana, înțeles ca o privațiune de orice dorință, ca un calm desăvârșit. Non-permanența sufletului; continuitatea subiectului uman nu este decât iluzie și aparență. Nu se are în vedere nemurirea sufletului, el fiind un flux, o curgere, o transformare neîncetată. Doar curgerea vieții pare să asigure continuitatea reîncarnărilor.

Nirvana: în budismul clasic este definit într-o manieră negativă. El nu este de fapt nimic, nu este un loc, el exprimă starea de eliberare, de non-dorință. Dar anumite secte îl văd ca pe locul de beatitudine, de fericire deplină atinsă la sfârșitul procesului de eliberare de către individul care a trecut printr-o serie de reîncarnări.

Iudaism

Ideea vieții eterne i-a fost străina și iudaismului, pe îndelungi perioade din istoria sa. Abia când rabinii au venit în contact cu filosofia greacă, în epoca din jurul nașterii lui Iisus  Hristos, unii dintre ei au început să vorbească despre nemurire. Pe acest fundal filosofico-religios a apărut, în cele din urmă, creștinismul. El susține existența unui suflet nemuritor, dar care nu poate fi despărțit de trup. După învierea lui Iisus, mormântul a rămas gol. Astfel, creștinii din primele veacuri sperau ca, în ziua judecății de apoi, și corpurile lor se vor ridica din țărână. Dimpotriva, teologia modernă vede reînvierea mai curând ca pe un proces care începe deja din existența pământească, pentru a se desăvârși în moarte.

Creștinism

În lumea creștină reîncarnarea n-a constituit o problemă vreme de peste o jumătate de mileniu. Dar în anul 533 d.Hr., când a avut loc celebrul Conciliu (al 5-lea) de la Constantinopol, principiul reîncarnării a fost reconsiderat.

O afirmație din acel moment are caracterul unei anateme, care și-a păstrat puterea pâna azi în lumea creștină: Cine afirmă preexistența sufletului și restaurația monstruoasă care rezultă de aici este blestemat! Vom observa imediat uriașa contradicție ce se desprinde din afirmarea principiului reîncarnării și blestemul care însoțește aceasta misterioasă lege.

Pe de o parte reîncarnarea a fost considerată ca o necesitate a evoluției continue a ființei umane și, totodată, ca un act justițiar de natura karmatică, iar pe de alta, același principiu este considerat o „restaurație monstruoasa”. Controlul reîncarnarii să fi modificat, în secolul al VI-lea al erei noastre, o concepție care a călătorit sute și mii de ani până la Conciliul de la Constantinopol?

Interzicerea acestui principiu aparține cu precădere unei hotărâri împărătești. Se știe că împăratul Justinian, din motive azi pierdute în sensul lor profund, a influențat cu severitate Conciliul de la Constantinopol, din anul 533. Motivul acestui act drastic a fost, probabil, unul prin excelență creștin.

În secolele care au urmat, credința reîncarnării a fost înăbușită în lumea creștină. S-a afirmat că amnezia reîncarnaților ar fi o risipă irațională de obsesii și iluzii. Iar dacă presupunem că amnezia reîncarnațiilor ar putea fi o formă de protecție pentru reîncarnat, atunci motivația este de asemenea inconsistentă.

Un alt motiv de suspiciune față de principiul reîncarnării s-a formulat cu ajutorul statisticii demografice. De ce numai o parte din oameni se reîncarnează, ce anume îi face pe acei oameni proprii principiului reîncarnării, iar pe ceilalți improprii? Sau, de ce anumite structuri psihice inferioare, încarnate în animale (după unele doctrine) trebuie să atingă un nivel de evoluție ulterioară pornind chiar de la aceasta condiție?

Este oare nevoie de dobândirea conștiinței de om prin peregrinarea într-un animal? Aceste considerații au încurcat și mai mult dezbaterile seculare despre reîncarnare. Cu toate acestea, numeroși cărturari, filosofi și chiar cercuri creștine au fost și sunt și azi adepți ai principiului reîncarnării. Giordano Bruno a fost ars pe rug de inchiziție și din cauza credinței sale în reîncarnare. Balzac, Flaubert, Goethe, Hugo, Schopenhauer, Tolstoi, Voltaire, Wagner, Whitman și mulți alții au fost convinși că principiul reîncarnării este firesc în lumea naturii și a spiritualității universale.

Alte curente de gândire:

Gnosticism: este o ipoteza iudeo-creștină alcătuită din mai multe curente creștine apărute în cursul celui de al doilea secol după Hristos. Printre altele, această ipoteză atribuie lui Hristos teoria după care Ioan Botezătorul ar fi fost Ilie reîncarnat.

Cabala ebraică: există din vremea celui de al II-lea secol după Hristos, dar propășirea ei s-a facut între sec. XIII-XVI. Este o teosofie în formă ebraică. Cabaliștii nu sunt toți de acord asupra ideii de reîncarnare. Sunt multe adaptări succesive, care dau impresia de a te găsi în fața unei compilări doctrinare, în care reîncarnarea își joacă rolul în funcție de problemele care se ivesc în conștiința populară.

Filosofii moderni: Ideea de reîncarnare a atras mult o serie de filosofi moderni. Pentru Lessing (1729-1781), aceasta constituie o ipoteză, pentru Arthur Schopenhauer (1786-1860), ea este un element important al unei filozofii extrem de pesimiste (care ar putea fi prezentată ca o filozofie a plictiselii).

Spiritism: Reîncarnarea se regăsește în curentul spiritist al lui Allan Kardec (1804-1869). Influența sa a fost foarte mare în secolul XIX și se mai păstrează încă reminiscențe importante în Brazilia și Filipine.

Antropozofia: Rudolf Steiner (1861-1929), fondatorul antropozofiei a trecut prin inițierea Rozcrucienilor. Se observă la el, ca în toate teoriile moderne ale reîncarnării, o deplasare de accente și chiar o răsturnare completă a sensului reîncarnării. Pentru hinduși, scopul era de a fi eliberat de fatalitatea reîncarnărilor. Pentru Rudolf Steiner, reîncarnarea nu mai este o lege îngrozitoare a existenței, de care ar trebui să se elibereze, ci devine un instrument pozitiv, indispensabil dezvoltării spiritualității și a libertății. Nașterea într-un corp este ceva minunat în sensul biblic al creației omului după chipul lui Dumnezeu. Ceea ce alienează omul, nu este trupul său, ci atitudinea în fața vieții. Suferința legată de karma destinului provine dintr-o nepotrivire a sufletului față de posibilitățile pe care i le oferă viața actuală. Sufletul trebuie să fie eliberat de aceasta nepotrivire, dar nu de corp. Aceasta concepție este legată de evoluționismul și ideea de progres a lui Steiner. Pentru Rudolf Steiner, Hristos constituie impulsul central și hotărîtor al istoriei mondiale.

Dilemele reîncarnării

Cum să ne convingem că morții îi urmează renașterea? Doctrinele despre renaștere au la bază principiul reîncarnării. Suntem de acord, într-adevar, că o dată stins din viață, corpul material nu mai poate fi organizat; el își pierde conștiința, funcțiile și se transformă într-o masă de miliarde de atomi. Ideea mai nouă este că aceste miliarde de atomi sunt operaționali, chiar dacă ei nu mai aparțin unei conștiințe a corpului fizic. S-a convenit, prin tradiție și prin participarea unor inițiați, că beneficiem de fapt de trei corpuri care ne includ destinul. Corpul astral, corpul eteric și corpul mental. Pentru un anumit timp, toate cele trei corpuri rămân unite.

În acest răstimp conștiința rememorează existența din urmă în toate detaliile ei. Este o perioadă a tuturor amintirilor, dar rulate diferit de modul în care le percepem în viață în corpul fizic.

Este vorba de amintiri care par să ni se restituie „de la sine” prin calitatea lor spirituală, morală, caracterială. Dacă am transmis unei ființe iubire în timpul vieții, acest sentiment ni se va restitui înmiit! Bilanțul se face spontan, în funcție de calitatea vieții trăite. Nu putem evita acest bilanț și nu putem trișa. Nu putem fi absolviți de acea memorie a vieții. Dacă am urât în viață, indiferent pe cine și cum, împotriva noastră se va întoarce ura aceea din timpul vieții; numai ca o vom retrăi, ca și iubirea, înmiit! La fel se întâmplă și cu răul produs asupra cuiva și cu toate actele sau faptele negative.

Există o ipoteză modernă în legatură cu această regulă a răsplătirii după moarte cu propriile noastre fapte și gânduri – ipoteza se referă la identificarea în acest aspect a iadului. Altfel spus, iadul este prezent în noi înșine și îl vom îndura în eternitate precum l-am construit într-o viață. Deci problema conștiinței este una ce depășește cadrul filozofiei ezoterice sau al doctrinelor spirituale; este problema calității noastre spirituale în raport cu o dimensiune sacră și cosmică ce ne refuză altfel decât purificați.

Eul nostru care este atât de corect, de riguros, de fidel adevărului încât nimic din ce am fost cândva nu se pierde și nu se ascunde. De unde și remarca populară bine cunoscută: „De-aș mai trăi o dată, aș știi ce trebuie să fac”. Necesitatea retrăirii pentru tot felul de corecții în urma unei experiențe în corpul fizic pare să fie de natură ancestrală; este, parcă, o enzimă care sugerează existența purificării ca fapt posibil și necesar. Eul este acela care se regăsește în complexul vieții spirituale, eul evoluează un răstimp, până când apare momentul cosmic potrivit ca să reintre în circuitul vieții în alt corp material. Reîncarnarea eului este și ea de mai multe feluri, prin dorință, prin mandat ceresc și, exista și aceasta variantă, reîntruparea drept pedeapsă!

Subconștientul păstrează din trecutul nostru evenimente, întâmplări și fapte, care însă ne ramân neidentificate de-a lungul vieții tocmai pentru ca desfășurarea concretă a existenței actuale nu ne permite o dispersare liberă în trecut, ci doar prin anumite practici și tehnici oculte. Nu este posibil să ne amintim viețile anterioare ca pe niște cronici lizibile formulate de un martor, de asemenea, nevăzut.

Iar dacă printr-o minune am recepționa coerent și corect propria noastră autobiografie din alte vieți, cu siguranță că nu i-am putea supraviețui acestui eveniment. Amnezia totală sau parțială este forma de protecție de care beneficiem în viața concretă față de viețile anterioare.

Sunt citate cazuri când prin regresie hipnotică au fost plasate persoane dornice de un asemenea experiment, în viețile lor anterioare. Rezultatele comunicate sunt adeseori pline de dramatism. S-au reținut situații când oameni la locul lor în actuala viață, s-au vizualizat ca ucigași, hoți, răufăcători în alte vieți.

Traumele produse de astfel de experiențe se pare că nu au mai putut fi tratate cu nimic. S-a impus apoi soluția ca persoanele care vor să participe la astfel de experiențe să fie pregătite dinainte pentru a le suporta. Dar întâlnirea cu o „altă realitate legată de aceeași identitate” nu a putut fi temperată sub aspect moral și de constiință.

S-a inoculat teoria că n-ar avea nici o importanță ce s-a întâmplat în altă viață, important este ce face acum, în viața aceasta. Dar nici aceasta sugestie nu a putut fi reținută drept un calmant spiritual. De aceea în Occident s-a impus afirmația că toate problemele, mici sau mari, trebuie să le rezolvi tu însuți, singur, și să nu devii dependent de altcineva. Această abordare este total diferită de doctrina orientală, care cere în experiențe legate de reîncarnare prezența unui maestru spiritual coordonator și conducător…

Consecința

Moartea nu este, de fapt, extincție, ci o trecere către următoarea etapă de evoluție, care poate fi mai placută sau mai neplacută, în funcție de faptele, intențiile și gândurile individului…

Sursa: mixdecultura

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Loading…

0

Cutia cu metafore – Bun venit în secolul 21

Colesterolul – O minciună colosală