in , ,

Mituri, legende și povești din Dobrogea

O zonă cu o cultură deosebit de bogată…

Plaiurile dobrogene, scăldate de apele Dunării și de razele calde ale soarelui sunt deopotrivă leagan de tradiții și folclor romanesc, cu o neasemuită zestre de legende, mituri și povești.

Încă din timpul înființării coloniilor grecești de pe promontoriile Pontului Euxin – Histria, Tomis și Callatis (800-400 î.Hr.), influența mitologiei elene a adus o contribuție însemnată în cultura populației locale, asociindu-se ulterior cu un mozaic de amprente etnice și culturale înafara celor autohtone, care au determinat istoricii să definească teritoriul dobrogean ca fiind „o Europă și o Asie în miniatură”.

Datini dobrogene

Ținut primitor, Dobrogea a deschis drum și pribegiilor barbare alături de etniile care au ales să se stabilească aici, încântate de frumusețile locurilor: bulgari, anatolieni, selgiucizi, lipoveni, evrei, tătari, ucrainieni sau macedonieni.

Nu-i de mirare așadar, că miturile, legendele și poveștile dobrogene dețin o extrem de bogată gama de elemente eterogene și un caracter oarecum eclectic, cuprinzând eroi și evenimente de cel mai variat gen, spre încântarea tuturor celor ce studiază zestrea folcloristică locală și nu numai.

Aici se află însă depozitat într-o formă arhitecturală excepțională, un veritabil certificat de naștere al poporului nostru, realizat de Apolodor din Damasc la nivelul Monumentului Triumfal, între anii 106 și 109 d.Hr., când faimosul arhitect antic a decis să sculpteze în relief  piatra de construcție, cu imagini perene ale confruntării dintre daci și romani, în scopul comemorării victoriei lui Traian asupra oștilor locale – atestare ce se regăseste azi în cadrul complexului muzeistic de la Adamclisi, alături de alte elemente arhitectonice prețioase similare din epoca respectivă.

Multe din localitățile Dobrogei poartă nume ce ascund legende și mituri înrădăcinate în cultura populară româneasca asemenea unei peceți menite să transmită peste veacuri istorii din vremuri de mult apuse: Babadag, Valu lui Traian, Isaccea, Negru Vodă, Pecineaga, Jurilovca sau Murfatlar, pentru a enumera doar câteva din aceastea.

Poveștile Dunării și Mării Negre pornesc din antichitate și își continuă drumul trecând prin epoca medievală, pentru a cuprinde în capitolele lor cele mai noi istorisiri despre figuri de seamă ale literaturii romanești și străine, de la Caragiale la Eminescu și de la Jules Verne la Felix Pigeory.

Folclorul dobrogean. Simboluri și caracteristici

Așa după cum afirmă Ovidiu Dunăreanu, „În Dobrogea, legenda, mitul, povestea, istoria, magicul, fantasticul, fabulosul, pitorescul, dar și realul semnificativ se înverșunează să conviețuiască împreună, reconstruind un ocean al timpului în care e o plăcere să înoți”.

La rândul său, Nicolae Iorga afirmă cu o acuratețe de necontestat, valoarea simbolismului și a vestigiilor regăsite la nivelul acestei zone: „Dobrogea, în limitele strâmte ale teritoriului ei, are un întreit caracter, care lămurește rostul deosebit al dezvoltării sale istorice (…). Într-o vreme mai depărtată erau aici colonii ioniene și doriene. Rămășitele acestei vechi populații s-au păstrat, cu întreruperile și noile afluxuri care se pot ușor închipui, de-a lungul evului mediu”.

Patrimoniul folcloristic dobrogean prezintă o semnificație de o deosebită importanță pentru zestrea culturală a românilor, cuprinzând creația populară din vechime, demonstrând o bogată consistență geto-dacică autohtonă alături de sinteza celorlalte civilizații cu care a venit în contact.

Tărâmul dobrogean stă mărturie pentru capacitatea diverselor religii și rase de a se înțelege reciproc și de a construi o moștenire culturală comună. Creuzetul acesta, numit Dobrogea, este dovada vie că suntem oameni și ne putem întelege chiar și într-un areal restrâns, cum este ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră. 

Legenda regelui Dapix si a fiicei sale Gebila

Printre cele mai îndrăgite legende culese de pe meleagurile dobrogene, cea care istorisește moartea regelui get Dapix și a fiicei sale, Gebila, este cea mai interesantă.

Viteazul rege al geților refuză să se supună oștilor lui Crassus, rămânând unicul apărător al cetății, alături de cel mai neînfricat tânăr luptător al său, Gebeides, iubitul Gebilei, fiica sa, după ce dușmanii nimiciră tot ce le-a ieșit în cale, de la copii la femei și bătrâni, trecând prin foc și sabie așezările și luand robi pe toți cei ce erau încă în putere.

Trădat de Licegeu, Dapix trimise în solie și pe Gebeides, fără să știe că în realitate i-a fost întinsă o capcană, în urma sfatului unui fals preot al geților. Dapix îl doboară pe trădător și continuă să lupte de unul singur cu ceata năvălitorilor, lăsând mulțime de cadavre pe treptele de la intrarea în cetate.

Romanii reușesc însă să-l captureze după ce căzu răpus de oboseală. Crassus trimise soli la peștera în care se refugiaseră puținii bătrâni, copii și fecioarele geților, printre ele aflându-se și Gebila. Crassus ar fi dorit-o în alaiul său. 

Refugiații din peșteră cerură o herghelie de 101 cai în schimbul Gebilei, așa cum datina ar fi cerut la nunta unei fiice de rege get, dar când soldații romani aduseră caii, fecioarele înveșmântate în valuri albe încălecară, avântându-se într-o bătălie pe viață și pe moarte cu cotropitorii, dezvăluind de sub straiele sărbătorești, paloșe și arcuri cu săgeți ucigătoare.

Potrivit legendei, Gebila strigă către căpatenia romanilor cu îndârjire: „Aceasta este nunta, preaslăvite Crassus, pe care vreau s-o fac cu tine”, doborând mulțime de oșteni romani alături de vitezele sale însoțitoare, apoi retrăgându-se spre malurile Dunării.

Turbat de furie, Crassus porunci să se zidească intrarea în peștera cu refugiați și să se răstoarne asupra acesteia mormane de țărână, pentru ca mai apoi, să pârjolească din nou tărâmurile geților.

Mulți ani după această întâmplare, venind de undeva, de pe țărmul mării, un biet orb cântând din alaută ajunse pe meleagurile cetății de piatră a lui Dapix, sărutând pământul și stropindu-l cu lacrimi amare din ochii săi stinși, istorisind localnicilor că se numește Gebeides și că s-a întors acasă după mulți ani de robie în slujba romanilor.

Aceștia îl orbiseră cu bună știință, sustinând că „păsările oarbe au viersul mai frumos” și-l siliră să cânte la ospetele lor, dar spre bătrânețe îl eliberară și el se întoarse acasă cu singură dorință – de a plânge fierbinte pe meleagurile sale natale, închinând un cântec de o frumusețe neasemuită viteazului rege get Dapix și fiicei acestuia, Gebila, apoi dându-și ultima suflare în țărâna strămoșească.

Drumul pe sub ape

Bătrânii pescari ai bălților dobrogene cunosc foarte bine această poveste, deși nu se lasă ușor convinși să o istorisească, stăpâniți fiind de un soi de rezervă cu iz superstițios, ca și cum fantomele trecutului ar putea să le tulbure existența actuală, de îndată ce le-ar pomeni isprăvile.

Este vorba despre un misterios drum pe sub ape, căutat și în timpurile noastre cu multa sârguință de arheologi, care ar fi fost croit cu mai bine de o mie de ani în urmă, ca rută secretă a piratilor de odinioară, printre smârcuri sălbatice, dinspre malul Mării Negre până în Delta Dunării.

Deși nimeni nu poate susține că ar fi văzut vreodată locuri care să corespundă unei astfel de descrieri, dobrogenii nutresc convingerea că drumul există, iar istoricii nu resping câtuși de puțin ideea.

Mulți îl pun pe seama unui faimos pirat elen, cunoscut sub numele de Ghiorghios Kontoguris, care a existat cu adevărat, fiind înmormântat în 1871 într-un cimitir din Sulina, dar alte atestări istoriografice care să îndreptățească această ipoteza lipsesc cu desăvârșire.

Povestea pescarului cel vesel și a cetății Agigea

Potrivit poveștii, în vremuri de mult apuse, cetatea Agigea avea un aspect impunator și prosper, găzduind palatul unui rege viteaz, care avea o fiică neasemuit de frumoasă, blestemată de diavol să fie împătimită de dragul dansului, dar oricare din partenerii săi ar fi îndrăznit să danțuiască alături de dânsa, să cadă răpus de o moarte fulgerătoare.

Tristă era viața frumoasei prințese, căci pe de o parte inima sa era strabătută veșnic de dorința de a dansa, iar pe de altă parte era sfâșiată de durerea de a cauza moartea multor flăcăi tineri care se încumetau să dănțuiască alături de dânsa, convinși fiind că dețin un leac pentru a frânge blestemul diavolesc.

Într-o bună zi însă, diavolul puse la cale un alt șiretlic, promițându-i regelui că va dezlega vraja cu care-i pedepsise fiica, cu condiția ca la palat să fie adus copăcelul de mărgean fermecat care cântă, ascuns undeva sub apele Mării Negre.

Regele însuși porni în căutarea acestuia, dar diavolul recurse la un alt șiretlic. În momentul în care văzu că viteazul suveran reuși să găsească trunchiul de mărgean fermecat pe fundul mării, îl sili să-i promită că-i va da drept soață prima fecioara ce-l va întâmpina pe țărm, la întoarcerea acasă.

Bucuros nevoie mare, regele promise fără să stea prea mult pe gânduri, dar pe țărmul mării îl întâmpină chiar fiica sa, nerăbdătoare să-și îmbrățișeze tatăl care-i purta copăcelul salvator.

În ciuda promisiunii făcute, regele refuză să-și dea fata diavolului, iar aceasta din urmă se mânie și împietri întreaga cetate, cu toți locuitorii săi, înscăunându-se el însuși suveran pe tronul regelui.

Povestea istoriseste că cetatea de la Agigea ar fi rămas împietrită astfel timp de ani mulți, până ce un pescar vesel și pus pe șotii, ajunse cu barca sa pe acele meleaguri și, purtat de curiozitate, se aventură dincolo de zidurile cetății.

Nu mică-i fu mirarea când văzu mulțimea de oameni împietriți, fiecare cum fusese surprins de blestemul diavolului, dar când dădu cu ochii de frumoasa prințesă înghenunchiată dinaintea tatălui său, amândoi cu disperarea împietrită pe chip, pescarul înțelese că la mijloc e lucru necurat.

Diavolul însuși se înfățisă pe loc dinaintea lui, cerându-i socoteală pentru vizită, dar pescarul cel vesel nu se pierdu cu firea, ci-i propuse acestuia un târg plin de șiretenie, învitându-l să se întreacă în pozne și șotii – o provocare la care diavolul încuviință pe dată, socotindu-se mult mai iscusit în astfel de isprăvi decât un biet flăcău pribeag.

Și pentru ca să se pornească întrecerea cu bine, pescarul cel vesel ceru să ciocnească împreună câte o cană de vin drept chezășie. Cum vinul era împietrit la rândul său în butoaie, diavolul se vârâ într-unul din acestea și-i ceru pescarului să deschidă caneaua, dar flăcăul se repezi să pună capacul butoiului și să-l ferece pe drac înăuntru, silindu-l să-i dezvăluie modul în care pot fi readuși la viață cei împietriți.

Astfel reuși pescarul cel vesel să priceapă taina copăcelului de mărgean. De îndată ce-l ridică în brațe, acesta începu să cânte și-i dărui o floricică minunată pe care, de îndată ce o desprinse de pe ram, trezi ca din somn de moarte pe rege, prințesa și curtenii, precum și pe toți locuitorii cetății și viețuitoarele acesteia.

De bucurie, regele-i dărui fata de soție, căci cei doi tineri se îndrăgiră pe data, iar butoiul în care era ferecat diavolul, sfârși pe fundul Mării Negre, tocmai acolo de unde fusese luat copăcelul cel fermecat.

Dobrogea rămâne un tărâm în care fantasticul se găsește la el acasă, un peisaj de vis din care nu lipsesc dealurile, ostroavele, pădurile, smârcurile și valurile înspumate ale mării. În acest decor nu puteau să lipsească legendele, miturile și poveștile unde realitatea se împletește cu imaginarul, iar eroii binefăcători apar atunci când lumea are nevoie de ei. 

Sursa: „Poveștile Mării Negre. Mituri și povestiri dobrogene” – Cristian Cealera

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Loading…

0

Feminismul – Planul elitei de distrugere a familiei

Nibiru și zeii Anunnaki – O posibilă catastrofă și extincție în masă