in , , ,

Vampirii – Mit sau realitate !?

O latură a întunericului malefic…

Vampirii sunt printre primele creaturi demonice care au aparut in istoria omenirii și, lucru ciudat, există în absolut toate culturile lumii, indiferent că este vorba de Europa, Asia, Africa sau cele două Americi. Se spune că sunt nemuritori, iar faptul că mitul lor dăinuie cu putere de peste șase milenii, nu poate decât să confirme o atare credință.

Născuți în tenebrele timpului și ale conștiinței umane, vampirii continuă să ne bântuie imaginația și, chiar dacă zâmbim la auzul vechilor povești de groază care îi au în prim plan, o umbră de îndoială tinde câteodată să ne atingă precum un fior rece… Și dacă totul este mai mult decât un mit?

Vampirii, de la începutul lumii și până azi

În Sumer, antica civilizație a lumii, se vorbea acum peste 6000 de ani de Lilitu, o entitate înfricoșătoare asociată cu furtuna, deșertul, visele negre și moartea copiilor. Atât de puternică era o astfel de creatură încât oamenii acelor timpuri nu o puteau combate decât printr-un compromis groaznic, anume invocând regele demonilor, pe Pazuzu, cel mai vechi spirit malefic al umanității.

Demonologia iudaică preia mitul sumerian și amintește încă de acum 2700 de ani de Lilith, un demon străvechi care se hrănea cu sângele și măduva nou-născuților. Mai târziu, în Roma, bântuia temuta Strix, o femeie înaripată ce consuma intestinele pruncilor, în timp ce în Grecia antică hălăduiau lamiile, entități demonice se sugeau sângele bărbaților și al copiilor.

Tot în acele vremuri apar sumbrele spirite ale nopții, incubus și succubus după denumirea lor latină, demoni fără corp ce se materializau în timpul nopții pentru a poseda sexual pe cei adormiți, de a le tulbura gândurile și uneori pentru a-i ucide.

Triburile germanice pomeneau de Krampus – gheara, în vechile dialecte nordice- un monstru îmblănit și încornorat care, așa cum o spune și numele, obișnuia să-și sfâșie victimele cu ghearele înainte de a le consuma. Odata cu apariția credinței creștine în nordul Europei, temutul Krampus avea însă să devina doar ajutorul Sfântului Nicolae, un spiriduș hidos menit să sperie copiii care nu erau cuminți.

Tot în nord, de data aceasta în țările scandinave, vechea religie păgână a locurilor vorbește despre Valkyrii, femei frumoase și tinere care zburau, călare pe cai înaripați, deasupra câmpurilor de bătălie, alegeau spiritele celor care urmau să moară în luptă și le însoțeau în Valhalla, sălașul ceresc al zeilor peste care stăpânea divinitatea supremă, Odin. Puțini știu însă de obiceiul macabru al frumoaselor semi-zeițe de a consuma cadavrele celor căzuți în luptă și de a bea sângele acestora de pe leșurile sau trupurile muribunde.

America de Sud era sub puterea liliacului-vampir Azeman, în timp ce India tremura îngrozită în fața lui Vetala și a lui Gandharven. Nimeni nu știe când au apărut vechile credințe indiene în vampiri, dar asemănările lor cu cele europene sunt izbitoare. Vetala, spre exemplu, putea poseda corpul oricărei ființe vii la fel cum o putea face și cu cei morți, lăsând impresia că aceștia se întorc la viață. Printre plăcerile acestui demon se numărau crimele îndreptate împotriva copiilor, nebunia și groaza stârnite în rândul oamenilor, precum și profanarea rămășițelor celor morți. Singura metodă de a învinge o astfel de creatură era încantarea mantrelor sfinte.

În toată Africa există credințe în existența vampirilor străvechi. Dacă în vestul continentului negru oamenii vorbeau despre Asanbosam, demon cu dinți de fier ce trăia în copaci și ataca pe oricine ar fi îndrăznit să treaca prin dreptul ascunzișului său, în estul continentului hălăduia Impundulu, entitate care putea lua forma unei păsări ce se hrănea cu sângele și carnea muritorilor. Tot în Africa, de aceasta dată în Madagascar, vechile legende pomenesc de Ramanga, o creatură nemuritoare care vânează oamenii numai pentru a se desfăta cu sângele acestora.

Chiar și China își are vampirii săi, Jiang Shi, morți vii cu pielea verde și acoperită de ciuperci care se întorc din lumea de dincolo pentru a-și ucide semenii și a le fura esenta vieții… sângele. În Malaezia bântuiau demonii Penanggalan, Pontianak sau Lagsuir, în timp ce în Filipine hălăduiau mandurugo (cei care se hrănesc cu sânge) și manananggal (cei care se pot fragmenta).

Japonia amintește de Nukebuki, creatura al cărei cap poate zbura de unul singur pentru a vâna oamenii pe timpul nopții, în timp ce Borneo este patria cumplitului Buau. Iar lista vechilor vampiri poate continua cu exemple nenumărate din toate colțurile lumii.

Nicăieri însă mitul vampirilor nu a fost atât de puternic și de detaliat ca în Balcani. Practic, imaginea pe care o avem astăzi despre vampiri vine din țări ca Serbia, România, Bulgaria sau Grecia. Chiar și termenul vampir apare pentru prima dată menționat în limba sârbă.

Același monstru se numea strigoi în româneste și vrykolakas sau vorvolaka în limba greacă. Iar dacă între creaturile reprezentate de aceste denumiri existau inițial diferențe (spre exemplu, băutul sângelui este rar asociat cu vorvolaka), amestecul popoarelor din Balcani a dus la contopirea concepțiilor despre monștrii consumatori de sânge sau de carne umană. Astfel se năștea vampirul sau vârcolacul. Să nu uităm evident și de „contribuția” irlandezului Bram Stoker, cel care, prin romanul „Dracula”, a ridicat mitul vampirilor balcanici de la stadiul de poveste locală la cel de fenomen cu răspândire globală.

Nu trebuie uitate nici vechile credințe slave în vampiri, credințe care au fost atât de puternice încât nici măcar creștinismul nu le-a putut face uitate. În schimb, crestinismul le-a asimilat iar astăzi le regăsim cu preponderență în Balcani și în estul Europei. Așa se face că riturile balcanice vorbesc de spiritele celor morți care continuă să se preumble printre cei vii timp de 40 de zile după moarte. În tot acest interval, rudele celor decedați sunt obligate să lase câte o cană cu apă la streașina casei pentru ca sufletul să își poată alina setea, să lase ferestrele sau ușile deschise, sau să împartă celor săraci lucruri pe care spiritul celui decedat să le ia în lumea de dincolo. Nerespectarea acestor ritualuri poate duce la transformarea celui mort în vampir.

Relatări despre vampiri

Să ne mutăm însă atenția de pe tărâmul miturilor către unul mult mai pătrunzător, cel al relatărilor istorice despre cazuri de vampirism. Una dintre cele mai elaborate și mai înspăimântătoare cronici vine din secolul al XII-lea, secol în care cronicarul și preotul William de Newburgh, relatează o serie de întâmplări fără nici o explicație plauzibilă aparentă, cel al cazurilor de vampirism care aveau loc în Anglia acelor timpuri.

Trebuie menționat că William de Newburgh este recunoscut în special pentru ampla sa lucrare Historia Rerum Anglicarum, o enciclopedie medievală a regilor englezi din perioada anilor 1066-1198. De altfel, cronicarul englez este considerat părintele criticii istorice și reprezintă totodată una dintre cele mai importante surse istorice din prima parte a mileniului al II-lea.

Pare ciudat că un om renumit pentru obsesia cu care a încercat să demonteze orice mit istoric, să amintească de cazuri care ar face să zâmbească orice pasionat de știință. Și totuși, William tratează cu toată seriozitatea problema vampirilor, chiar dacă termenul era cu siguranță necunoscut în acea perioadă, și chiar menționează faptul că se asteaptă la critici din partea scepticilor, cu atât mai mult cu cât nici nu dădea crezare unor atare fenomene, până la proba contrarie.

Cazul vampirul din Melrose Abbey este una dintre cele mai cunoscute întâmplări relatate de către William de Newburgh. Acesta vorbește despre un preot care și-a neglijat îndatoririle monahale preferând să ducă o viață ușuratică, mai ales că făcuse o pasiune pentru dame și pentru băuturi tari. Cronicarul afirmă că după moartea preotului, acesta s-a reîntors dintre morți și că a încercat de mai multe ori să pătrundă în mănăstirea în care obișnuia să oficieze slujbele religioase.

Cum porțile mănăstirii erau încuiate pe timpul noptii, mortul-viu s-a îndreptat către casa uneia dintre fostele sale amante. Femeia a fost îngrozită să îl descopere lângă ea, în timpul nopții, pe cel pe care îl știa mort și a alertat autoritățile și pe preoții care îl cunoscuseră. Alarmați, sătenii au format echipe care să păzeasca mormântul preotului, iar într-una dintre nopți, acesta a fost văzut în momentul în care își părăsea locul de veci și se îndreptă către oamenii care îi urmăreau mișcările.

William menționează că un preot a lovit cadavrul cu un topor de luptă, obligându-l să se întoarcă acolo de unde venise. Se spune că pământul l-a acoperit ca și cum nimic nu se întâmplase. La ivirea zorilor, oamenii au dezgropat cadavrul preotului și au fost șocați să vadă urmele lăsate de topor precum și un sicriu ce mustea de sânge. Trupul monahului a fost ars iar cenușa aruncată în vânt.

Un alt caz interesant, relatat de către William de Newburgh, este cel al vampirului din Alnwick. Este vorba de un bărbat ce încerca să își suprindă soția necredincioasă, ascunzându-se în podul casei. Din nefericire, tavanul nu a rezistat, iar bărbatul s-a prabușit pe podea, decedând în ziua următoare. La câteva zile de la înmormântare, localnicii au alertat autoritățile susținând că decedatul a fost surprins în mai multe rânduri în timp ce mergea haotic pe străzile orașului.

Concomitent, o boală ciudată lovise mica urbe britanică, mai mulți oameni decedând în urma inexplicabilei maladii. Un preot a luat inițiativă și, după ce a dezgropat cadavrul împreună cu mai mulți săteni care se oferiseră voluntari, a remarcat că leșul avea gura plină cu sânge, sânge care a tâșnit cu putere în momentul în care preotul a înfipt vârful unei săbii în pieptul acestuia. Oamenii au transportat cadavrul înafara orașului, acolo unde l-au ars complet. În aceeași zi, boala misterioasă a dispărut.

Astfel de relatări nu reprezintă însă doar mărturii ale unor vremuri apuse. Mult mai aproape de zilele noastre, mai precis în secolul al XVIII-lea, întregul Imperiu Austro-Ungar, Balcanii și Germania au fost cuprinse de o adevărată febră a vampirilor. Zeci de cazuri au apărut brusc determinând mobilizarea caselor regale care au trimis pe teren echipe întregi de vânători de vampiri, de medici și de oameni de știință care să elucideze misterul.

Spre groaza multora, mărturiile venite din partea „specialiștilor” nu au fost deloc în măsură să liniștească masele. Este cazul sârbului Peter Plogojowitz, un țăran despre care a existat convingerea că s-a transformat în vampir, cauzând moartea a nouă apropiați. Cazul reprezintă și astăzi una dintre cele mai spectaculoase și bine documentate mărturii cu privire la existența vampirilor.

Vechile cronici vieneze menționeaza cazul lui Peter Plogojowitz, țăran născut în satul Kisilova, care ar fi decedat în anul 1725, moartea sa fiind urmată de decesul brusc al mai multor vecini și apropiați. Nimeni nu și-a putut explica motivele dispariției acestor oameni, dar există mențiunea că toate victimele ar fi pomenit pe patul de moarte despre atacurile nocturne ale lui Plogojowitz. Mai mult, soția acestuia și-a abandonat casa și a părăsit satul după ce a afirmat că defunctul său soț o vizitase într-o noapte pentru a-i cere opincile.

Fiul lui Peter nu a fost la fel de norocos. El a apucat să le spună apropiaților că tatăl său îl vizitase într-o noapte pentru a-i cere mâncare. A doua zi, tânărul a fost găsit mort, ucis brutal, în casa părintească. Trecuseră nouă zile de la decesul lui Peter Plogojowitz. Cazul a aprins spiritele la curtea imperiala din Viena, Kameralprovisor Frombald fiind trimis să instrumenteze cazul. Trimisul curții a asistat la exhumarea cadavrului și, spre surprinderea sa, a observat că semnele vampirismului descrise în folclorul local existau din plin în situația de față.

Peter nu prezenta semne de descompunere, pielea îi căzuse pentru ca o alta nouă să îi ia locul, barba și unghiile continuaseră să crească iar gura acestuia mustea de sange proaspat. Veliko Gradiste, preotul satului Kisilova, a străpuns pieptul cadavrului cu un țărus, gest urmat de un veritabil val de sânge care țâșnise din gura și urechile mortului. Leșul a fost apoi incinerat iar morțile misterioase au încetat.

Evenimentul a fost relatat pe larg alături de cazul unui alt vampir sârb din aceeași perioadă, haiducul Arnaut Pavle (Arnold Paole în limba germană), în cel mai vechi ziar al lumii, Wienerisches Diarium, publicație apărută pentru prima data în anul 1703 și care își continuă existența și astăzi sub numele de Wiener Zeitung. De altfel, cazurile descrise în numărul din 21 iulie 1725 reprezintă prima mențiune dintr-o ediție printată de ziar a cuvântului „vampir” – (…so sie Vampyri nennen…).

A fost nevoie de intervenția împărătesei Maria Tereza de Austria pentru ca isteria să ajungă la un final. Aceasta și-a trimis medicul personal, pe Gerard van Swieten, pentru a investiga cazurile de vampirism. În urma concluziilor acestuia, Maria Tereza a emis un decret prin care anunța că vampirii nu există și că orice act de exhumare și de profanare a cadavrelor reprezintă o infracțiune ce intra sub incidența legii penale. În aceeași perioadă însă, preotul și învățatul francez Dom Augustine Calment publică o amplă lucrare în care făcea trimitere la mai toate cazurile de vampirism care fuseseră menționate vreodată în Europa. Concluzia sa? … Vampirii există!

Vampirii în atenția oamenilor de știință

Ca orice fenomen ce nu poate primi o explicație logică, vampirismul a fost privit cu un scepticism uriaș de către oamenii de știință din ultimele secole. Unul dintre aceștia, istoricul și balcanologul de origine germană, Mario Kreuter, este convins că, măcar în cazul credințelor balcanice, vinovată este Biserica Ortodoxă. În opinia savantului, aceasta nu a acordat suficientă atenție „cultului morților”, iar lacunele au fost umplute de oameni cu împrumuturi din superstiții vechi. Extrapolând problema, putem spune că o atare lipsă de cunoștiințe a dus la nașterea mitului vampirilor în toate culturile lumii.

Cu secole în urmă, atunci când un individ murea și, la scurt timp, era urmat de o rudă sau de cineva apropiat, exista tradiția morbidă ca primul să fie dezgropat pentru ca oamenii să fie siguri că nu el este vinovat de tragedie. Mortul era găsit de cele mai multe ori cu pielea rozalie, cu gura plină de sânge și, uneori, în altă poziție decât cea în care fusese îngropat. Este o fază firească a procesului de descompunere, dar oamenii nu știau asta. De fapt, ei erau convinși că mortul… nu murise de tot. Se putea întâmpla și ca decedatul să păstreze aspectul unui om viu chiar și după o perioadă destul de mare de la înmormântare. Din nou, nimeni nu avea idee că astfel de fenomene sunt absolut naturale și au drept cauza compoziția solului. De aici și până la inventarea vampirilor nu a mai fost decât un pas.

Continuând pe aceeași linie, putem adăuga faptul că morțile misterioase în rândul membrilor aceleiași familii sau a persoanelor apropiate își pot gâsi azi o explicație cât se poate de simplă… bolile contagioase. Evident că un astfel de termen era complet necunoscut în urmă cu cel puțin două secole, cât despe infecții, virsuri și carantină nici că poate fi vorba. Pentru oamenii neștiutori și îngroziți de ceea ce se întâmpla în jurul lor, o explicație supranaturală era cea mai la îndemână.

Să luăm, spre exemplu, cazul celebrilor vampiri sârbi din perioada anilor 1720-1725. Istoricii au demonstrat că în acei ani, atât peninsula Balcanică, cât și centrul Europei, fuseseră cuprinse de o puternică epidemie de turbare, boală fără nicio formă de tratament și fără nici o explicație. Agentul patogen al turbării este un virus ce se poate transmite, printre altele, și prin mușcătură. În general, oamenii îl contractau de la animale, lupi, câini sau vulpi, creaturi asociate deseori cu vampirii. Iar simptomele le puteți afla nu numai din manualele de medicină ci, la fel de simplu, o puteți face citind, spre exemplu, romanul „Dracula” al lui Bram Stoker.

Boala debutează cu febră și lipsa poftei de mâncare. Cei afectați sunt extrem de sensibili la lumină (fotofobie), la apă (hidrofobie) și la mirosurile puternice (cum ar fi cel de usturoi). La fel ca și în cazul animalelor, bolnavul este foarte agitat și deseori devine agresiv încercând chiar să îi muște pe cei de lânga el. Apare, de asemenea, o superexcitare sexuală. Mușchii gâtului se contractă dureros lăsând să se vadă dinții rânjiți ai celui afectat. În final se instalează paralizia totală, iar victima moare în urma blocării căilor respiratorii. O moarte conștientă, identică cu cea a victimelor temutului Dracula.

Să fie turbarea adevărata cauză a „vampirilor”? „Categoric da”, susține neurologul spaniol Juan Gomez Alonso, deși acesta admite că este posibil ca la originea miturilor să nu fie doar turbarea ci, mai degrabă, o sumă de boli.

În vestul Europei și în cele două Americi, o explicație în cazul vampirismului poate fi, mai degrabă, tuberculoza. Ca și alte boli extrem de contagioase, tuberculoza putea afecta mai mulți membri ai aceleiași familii, iar în cazul în care unul dintre aceștia deceda, fiind urmat la scurt timp de alții, era „clar” că se transformase în vampir. Bolnavii de tuberculoză au deseori ochii injectați, implicit o puternică sensibilitate la lumină, pielea palidă și rece, și expectorează sânge, sugerând celor sănătoși că singurul mod în care individul în cauză își putea păstra lichidul vital era acela de a-l lua de la alții. Simptomele vă sună cunoscut? Evident, doar sunt cele clasice din miturile vampirilor.

Mult mai aproape de zilele noastre, mai precis în anul 1985, biochimistul David Dolphin a lansat o ipoteză interesantă, aceea a legăturii dintre vampirism și o boală destul de rară, numită porfiria. Afecțiunea, descrisă pentru prima dată în 1874 de către medicul german Felix Hoppe-Seyler, se manifesta printr-o dereglare a formării globulelor roșii. Pofiricii au o paloare aproape cadaverică și sunt sensibili la lumină. Dinții însângerați și tendința de a consuma sânge completează un tablou cinic.

Concluzie

Realitate sau ficțiune, vampirii continuă să bântuie imaginația și mințile oamenilor. În zilele noastre tindem să ne bazăm foarte mult pe știință sau să credem doar ceea ce pot vedea ochii noștrii… dar să nu uităm că multe legende au la bază un sâmbure de adevăr.

Sursa: mixdecultura

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Loading…

0

Umanitate – Povestea înrobirii tale

Cutia cu metafore – Ce semănăm azi, vom culege mâine